Codruţa a văzut scaunul ei de masă, de când era mai mică, şi-mi zice:
– Când o să am pui de Codruţa, o să-i pun acolo să mănânce. Şi dacă o să înceapă să plângă, îi pun la tine în braţe, să-i pupi şi să-i linişteşti.
– Păi şi tu ce faci?!
– Eu îi iau când râd, să mă joc cu ei…
– Nu crezi că ar fi mai bine ca atunci când plâng să-i iei în braţe, să-i legeni şi să le cânţi?
– Nu, nu… Când plâng, tu îi iei!
Ehei, să mă facă ea bunic, că m-oi descurca eu. Dar mai durează vreo două decenii…
