Umor

După masa de prânz, Codruţa s-a dus în camera ei la „ora de odihnă”, dar se tot auzeau zgomote.
– Codruţa, de ce nu dormi?
– Eu vreau să dorm, dar nu pot. Cum închid ochii, vine o caracatiţă şi îmi fură toate acordeoanele!

Suprarealism în toată regula.

Luată la întrebări de ce a mâncat o napolitană seara la bunici, deşi ştie că nu are voie dulciuri seara, Codruţa explică:
– I-am spus lu’ bunica că mi-e foame şi mi-a dat o pară.
– Asta e bine. Dar atunci de ce ţi-a mai trebuit napolitană?
– Bunica m-a întrebat dacă m-am săturat şi i-am spus că îmi mai e foame, dar eu am glumit şi bunica nu şi-a dat seama. Mi-a dat napolitană cu mâna ei, eu n-am vrut, dar să ştii că s-a spălat pe mâini cu săpun.
– Te pomeneşti că te-a forţat…
– N-am putut să o oblig pe bunica să nu-mi dea. Eu stăteam cu gura căscată, glumeam că îmi e somn, iar bunica îmi băga în gură.

S-a opus cât a putut.

Codruţa are un set de beţişoare colorate cu care se joacă în diferite feluri (de exemplu, face „desene”). Mami a observat că tot plimba un beţişor pe lângă imprimantă şi a avertizat-o:
– Codruţa, nu cumva să bagi beţişorul în imprimantă!

I-am explicat amândoi ce se poate întâmpla, iar Codruţa ne-a spus cu un aer serios:
– Uite, promit că nu o să bag niciodată beţişoare în imprimantă!

Tocmai când începuse să ne crească inima că avem un copil înţelegător, Codruţa adăugă:
– Nu vă faceţi griji, o să le bag în altă parte…

Codruţa e înnebunită după ponei. Zice:
– Mami, când mă fac mai mare, îmi cumperi un ponei adevărat?
– Când o să fii mare, îţi cumperi singură, dacă vrei.

Mă bag şi eu în vorbă:
– Îţi dai seama câţi bănuţi o să strângi la puşculiţă până te faci mare?! O să ai destui pentru un ponei!

Răspunsul Codruţei a fost tematic:
– Tati, visezi cai verzi pe pereţi…