Ne pregăteam de culcare. Codruţa era deja în pătuţul din camera ei, dar nu voia să se culce (deşi era cam târziu), aşa că încerca tot felul de şmecherii ca să o facă pe mami să vină la ea. Fără prea mare succes, fiindcă nu-i dăm apă la moară.
Când să ne culcăm şi noi, o auzim spunând resemnat:
– Mi-am pierdut mama…
Am crezut că n-am auzit bine. Se duce mami la ea şi o întreabă:
– Ce ai pierdut, Codruţa?!
– Mama…
– Unde?!
– În dormitor la tati…
Şi n-are nici doi ani şi jumătate 
Vine Codruţa la mine şi îmi zice miorlăită:
– Tati, plâng…
– De ce plângi?
– M-a certat mami că am făcut o bocăneală…
Apoi se postează în faţa monitorului şi spune cu aceeaşi miorlăială teatrală:
– Pune ceva, să mă simt bine…
Codruţa cânta şi dansa pe lângă mine. Zice:
– Tati, dansează şi tu cu mine!
– Păi… eu nu ştiu să dansez, arată-mi tu…
Se uită lung la mine şi îi vine ideea:
– Dansează cu ochii!
Şi am dansat. 
Codruţa a mers la baie să se spele pe mânuţe. Mami a dat drumul la apă, iar Codruţa a întrebat:
– Ce se aude, mami? Cine dansează?
– Nu dansează nimeni…
– Ba da, apa dansează!
Codruţei îi place să se joace cu plastilină – specială pentru vârsta ei, dar tot e necesară supraveghere (n-aveţi idee ce-i poate trece prin cap!).
Când mami nu are timp, vine să se joace pe masa mea. Azi, s-a instalat şi hai să ne apucăm de treabă! O întreb:
– Ce facem?
– Tu faci ideile, eu fac cu plastilină…
După o vreme, întinde spre mine o bucată lungă de plastilină, zicând:
– Trage şi tu, să o rupem…
M-a surprins, nu ştiam cum să-i explic că nu pot. Aveam mâna pe trackball, iar ea a împins capătul bucăţii de plastină sub încheietura mâinii mele. S-a uitat la mine – are uneori o privire lucidă, înţelegătoare, blândă – şi a realizat că eu nu mă mişc singur. Şi-a strecut cealaltă mânuţă sub încheiatura mâinii mele şi a prins de celălalt capăt al bucăţii de plastilină. A tras până s-a rupt în două şi a exclamat cu bucurie:
– Bravo! Am rupt-o amândoi!
Te iubesc, Codruţa!