Codruţei îi place să se joace cu plastilină – specială pentru vârsta ei, dar tot e necesară supraveghere (n-aveţi idee ce-i poate trece prin cap!).
Când mami nu are timp, vine să se joace pe masa mea. Azi, s-a instalat şi hai să ne apucăm de treabă! O întreb:
– Ce facem?
– Tu faci ideile, eu fac cu plastilină…
După o vreme, întinde spre mine o bucată lungă de plastilină, zicând:
– Trage şi tu, să o rupem…
M-a surprins, nu ştiam cum să-i explic că nu pot. Aveam mâna pe trackball, iar ea a împins capătul bucăţii de plastină sub încheietura mâinii mele. S-a uitat la mine – are uneori o privire lucidă, înţelegătoare, blândă – şi a realizat că eu nu mă mişc singur. Şi-a strecut cealaltă mânuţă sub încheiatura mâinii mele şi a prins de celălalt capăt al bucăţii de plastilină. A tras până s-a rupt în două şi a exclamat cu bucurie:
– Bravo! Am rupt-o amândoi!
Te iubesc, Codruţa!
