Codruţa a văzut scaunul ei de masă, de când era mai mică, şi-mi zice:
– Când o să am pui de Codruţa, o să-i pun acolo să mănânce. Şi dacă o să înceapă să plângă, îi pun la tine în braţe, să-i pupi şi să-i linişteşti.
– Păi şi tu ce faci?!
– Eu îi iau când râd, să mă joc cu ei…
– Nu crezi că ar fi mai bine ca atunci când plâng să-i iei în braţe, să-i legeni şi să le cânţi?
– Nu, nu… Când plâng, tu îi iei!
Ehei, să mă facă ea bunic, că m-oi descurca eu. Dar mai durează vreo două decenii…
Cu „cioc-boc” şi ouă cu plastilină 
Urarea Codruţei: O viaţă bună cu lumină!
Codruţa avea o mare dispoziţie să mă complimenteze şi, după ce mi-a spus că sunt un tătic drăguţ, zâmbitor şi multe altele, i-a venit o idee:
– Tati, ştii cum îţi zic eu noaptea când trec pe la tine ca să văd dacă dormi bine?
– Cum?
– „Măi, calculator mic…”
Ştie ea ce ştie…
Stăteam la poveşti cu Codruţa înainte de culcare şi a venit vorba despre căzături. I-am povestit despre o căzătură a mea din copilărie şi, ca de obicei, s-a băgat şi ea în poveste. Zice:
– Când tu ai început să plângi afară, eu eram aici, în pătuţ, şi te-am auzit. Am deschis gardul de la pătuţ, m-am dat jos şi m-am îmbrăcat singură. M-am urcat pe un căluţ zburător, care arăta ca o caracatiţă cu trompă roz, şi m-a dus până la Soare. De acolo m-am uitat în jos şi am coborât direct la tine în braţe. Am pus mânuţa mea vindecătoare şi nu te-a mai durut!