Un poet genial, această poezie nefiind o excepţie. Cuvintele curg, fără poticneli, până simţi că s-au scurs prin tine.
Balaurul care n-a mai ajuns în poveste
Cică un balaur cu şapte capete
S-a pornit la-mpărat – ce vrea să capete?
Nu ştie nici el, căpcăunul –
Din şapte capete n-are minte nici unul.
Ceea ce ştie pocitania este
Că un împărat plus un balaur fac o poveste…
E adevărat, îşi dă seama monstrul şaptecăpos,
Că povestea nu e poveste fără Făt-Frumos.
Dar, cu Făt-Frumos, balaurul ştie prea bine:
Capetele, oricât de multe, rămân tare puţine.
(Asta, în caz că ai un pic de noroc,
Căci se poate întâmpla să nu-ţi mai rămână căpşoare deloc.)
Mâhnit, balaurul şi-a zis: „Nu mă mai duc la-mpăratul,
Mă-ntorc să fac carte, să-mi iau bacalaureatul…
Cu şapte capete proaste mi-e peste
Puteri să ajung în poveste, pot să ajung de poveste…”
Vreţi să ştiţi ce-a fost mai departe?
Balaurul s-a dus să-nveţe carte.
De-nvăţat a-nvăţat, e drept,
Dar n-a mai ajuns deştept…
Cum vă spuneam, era o fire năucă –
Şi-a pus pe fiecare cap câte o perucă,
Apoi s-a proclamat
Împărat.
(Era convins că-mpăratul e-mpărat
Doar pentru că are perucă pe cap.)
Într-o zi, ce-i veni unuia din capetele sale înalte –
A zis că e mai deştept decât celelalte…
De-atunci au prins a se mânca între ele, câte un pic, câte un pic
Până când n-a mai rămas din balaur nimic –
Doar poate-o pildă, spre luare-aminte:
Toate-ntâmplările se prefac în cuvinte…
Toate-ntâmplările se prefac în cuvinte…