Zilele trecute, Codruţa mi-a spus dintr-o dată cu o caldă bucurie:
– Tati, tu eşti prietenul meu! Şi a’ lu’ mami!
Vrând să verific valabilitatea informaţiei, azi am întrebat-o:
– Codruţa, eu sunt prietenul tău?
– Nu.
– Dar ce sunt?!
– Un tătic adevărat.
Rămâne să vedem dacă pot fi ambele simultan. 
Mami s-a repezit la Codruţa să o „pape” în joacă. Ea a sărit ca arsă şi-i zise cam bosumflată:
– Dă-mi sufletul înapoi!
Noi am rămas mască.
– Ce să-ţi dau?
– Sufletul…
Mami a întins palma, iar Codruţa a luat de acolo… ce era al ei. Mami a întrebat-o:
– Şi acum ce faci cu sufletul?
– Îl pun la loc…
Şi şi-a apăsat bine cu palma pe ceafă. Am intervenit eu:
– Codruţa, dar ce este sufletul?
Iar ea mi-a răspuns veselă:
– O inimioarăăă!
A fost un început bun pentru o discuţie despre metafizică.
Când se jucau, mami o ridică pe Codruţa în braţe şi o întreabă:
– Ce faci dacă te arunc în înaltul cerului?
– Mă întorc cu avionu’, mă dau jos şi îi fac pa-pa lu’ avion.
Se vede că a mers cu avionul în burtica mamei! 
Ne pregăteam de culcare. Codruţa era deja în pătuţul din camera ei, dar nu voia să se culce (deşi era cam târziu), aşa că încerca tot felul de şmecherii ca să o facă pe mami să vină la ea. Fără prea mare succes, fiindcă nu-i dăm apă la moară.
Când să ne culcăm şi noi, o auzim spunând resemnat:
– Mi-am pierdut mama…
Am crezut că n-am auzit bine. Se duce mami la ea şi o întreabă:
– Ce ai pierdut, Codruţa?!
– Mama…
– Unde?!
– În dormitor la tati…
Şi n-are nici doi ani şi jumătate
Vine Codruţa la mine şi îmi zice miorlăită:
– Tati, plâng…
– De ce plângi?
– M-a certat mami că am făcut o bocăneală…
Apoi se postează în faţa monitorului şi spune cu aceeaşi miorlăială teatrală:
– Pune ceva, să mă simt bine…