Ne pregăteam de culcare. Codruţa era deja în pătuţul din camera ei, dar nu voia să se culce (deşi era cam târziu), aşa că încerca tot felul de şmecherii ca să o facă pe mami să vină la ea. Fără prea mare succes, fiindcă nu-i dăm apă la moară.
Când să ne culcăm şi noi, o auzim spunând resemnat:
– Mi-am pierdut mama…
Am crezut că n-am auzit bine. Se duce mami la ea şi o întreabă:
– Ce ai pierdut, Codruţa?!
– Mama…
– Unde?!
– În dormitor la tati…
Şi n-are nici doi ani şi jumătate 